A vorbi și a acționa direct este un semn al unei personalități sănătoase
Directitudinea este intimidantă, dar deschide mari oportunități.
Unul dintre semnele unei personalități sănătoase și echilibrate este capacitatea de a vorbi și de a acționa direct, pe calea cea mai scurtă. Fără falsă modestie, fără șoc, fără sugestii și ambiguități – direct la subiect și chiar esența. Pe de altă parte, o persoană dezechilibrată și nesigură de sine este forțată să acționeze într-un sens giratoriu – să manipuleze, să mintă și să se eschiveze în orice fel, reflectă psihologul Oleg Satov.
Această observație poate fi folosită ca detector al propriilor puncte slabe și pentru a antrena stabilitatea psihologică. Ori de câte ori o cale directă spre un scop este cumva înspăimântătoare, merită să ne gândim, din cauza cărui moment neplăcut nu dorești să acționezi direct. Și apoi… prinde curaj și riscă totuși să joci deschis, fără a ocoli obstacolele. Câțiva ani de practică și nu vor mai exista momente neplăcute.…
Cu toate acestea, notează autorul pe blogul său, o mulțime de oameni se blochează în acele comportamente care sunt inerente unui copil mai degrabă decât unui adult.
Copiii au puține pârghii de gestionare a lumii înconjurătoare. Ei nu pot cere îndeplinirea dorințelor lor, iar cererile nu sunt întotdeauna îndeplinite. Prin urmare, copiii, copiindu-și proprii părinți, învață să manipuleze – să obțină ceea ce vor, acționând într-un sens giratoriu și folosind punctele slabe ale oamenilor din jurul lor. Așa apar lacrimi, resentimente, tantrums și capricii în toate manifestările posibile.
În mod similar, copiii fac lucruri nepotrivite, pentru care pot fi pedepsiți de către părinți. În loc să își recunoască faptele greșite sau greșeala, copiii caută modalități de a evita responsabilitatea. Și aici, începe minciuna, imaginea de vinovăție, simularea bolilor și alte jocuri psihologice de-a v-ați ascunselea.
Copiii sunt prea slabi și dependenți pentru a se confrunta direct sau pentru a coopera cu lumea exterioară. În mare măsură, aceasta este responsabilitatea părinților care, datorită particularităților psihicului lor ( nevroză), nu au putut să creeze în copiii lor sentimentul de sol solid sub picioarele lor.
Dar „cine este de vină” – nu contează, pentru că acum conversația este despre oameni a căror copilărie este mult în urmă, dar care continuă să se bazeze pe strategiile de supraviețuire din copilărie.
În cazul în care manipularea și evitarea responsabilității pentru un copil este singura sau cea mai simplă modalitate de a-și atinge obiectivele, un adult are multe oportunități de a acționa direct și mult mai eficient.
Un adult poate cere în mod direct pentru că el însuși poate fi acum util într-un fel. Un adult poate cere și pune condiții, pentru că acum este mai independent și are suficientă putere pentru a se apăra. Un adult poate admite o greșeală, deoarece nimeni nu îl va conduce acum într-un sentiment de vinovăție, iar analiza și corectarea greșelii aduce o nouă experiență utilă. Un adult este propriul său stăpân, și toată viața este în fața lui.
În sens psihologic, dorința de a evita responsabilitatea acolo unde ar putea fi acceptată și dusă în siguranță este un comportament foarte consumator de energie. Da, de multe ori poți să scapi de responsabilitate, dar fiecare astfel de manevră creează o mică gaură în sufletul tău prin care se scurg puterea și buna dispoziție. Sentimentul de vinovăție, care a făcut furori și sustrage responsabilității, nu dispare nicăieri, continuând să te chinuie din interior.
Același lucru este valabil și cu abilitatea sau incapacitatea de a-și exprima direct dorințele și de a-și realiza planurile. De ce să te plimbi în jur, când poți acționa în mod direct? De ce să te rușinezi dacă nimeni nu te amenință cu degetul și nu te lovește cu rigla peste mână?
Și totuși, adulții sunt adesea jenați să ceară bani pentru serviciile lor – în schimb, se ocupă de caritate și apoi se jignesc că sunt folosiți. Ezită să ceară o majorare a salariilor, în schimb, plângându-se public de dificultățile lor financiare. Le este jenă să caute și să folosească oportunități pentru progres, sperând în liniște și fără speranță că cineva îi va observa cândva.
Dar onestitatea și simplitatea în atingerea obiectivelor lor sunt cele care impun respect. A trăi viața cu frică de responsabilitate sau așteptând ca cineva să ne audă rugăciunile și să ne îndeplinească dorințele este departe de a fi cel mai distractiv mod de a trăi.
Nu este atât de dificil să acționezi direct și să-ți accepți calm posibilele greșeli. Unora le este mai ușor (poate au avut noroc cu părinții lor), dar dacă un astfel de model de comportament îți provoacă teamă, nu înseamnă că ești condamnat. Lecția pe care unii o învață în copilărie, trebuie să o înveți astăzi, acum.
Încearcă, data viitoare, să-ți recunoști în mod intenționat greșeala în fața șefului tău, a clientului sau în fața oricui care stă lângă tine. Recunoaște, chiar dacă ai posibilitatea de a evita această procedură neplăcută, fără consecințe. Nu e nevoie să te simți vinovat și să-ți stropești capul cu cenușă. O greșeală nu este un motiv de vinovăție, este doar o circumstanță neutră care necesită unele acțiuni, asta e tot. Nu trebuie să amesteci vechile emoții din copilărie aici. Spune doar, „Am făcut o greșeală și vreau s-o repar.”
Sau încearcă să-ți exprimi dorința în mod direct. Fără aluzii, fără presiune asupra milelor, fără grimase, zumzeturi și clipiri. Și dacă o dorință poate fi îndeplinită fără să spui un cuvânt, încearcă să o faci în tăcere. Permite-ți (sau forțează-te) să îți recunoști dreptul la dorințe și împlinirea lor. De ce nu? Încearcă rezultatul îți va plăcea…
Ai găsit o greșeală? Selecteaz-o și apasă Ctrl+Enter.
