Sindromul vieții amânate: o modalitate de a-ți justifica temerile și lenea
Amânăm tinerețea pentru bătrânețe, uitând că viața este ceea ce se întâmplă numai acum.
Recent am recitit romanul lui Narine Abgaryan „Trei mere au căzut din cer”. Până în adâncul sufletului meu m-a atins povestea unui bărbat care a cumpărat pantofi de la piață. A vrut să-și schimbe pantofii imediat, dar soția lui a început să-i spună: „Că, e o prostie. Vei purta pantofii la slujba de duminică.” Bătrânul s-a simțit teribil de ofensat, iar soția sa a susținut cu ardoare că există haine obișnuite de zi cu zi și haine pentru zile de sărbătoare, pentru ieșiri.
Bătrânii s-au întors acasă și, în timp ce se încălzea mâncarea, bătrânul s-a întins să se odihnească și a murit imediat. Soția l-a îngropat, dar nu i-a pus și pantofii în sicriu. Ce mai? Sunt nou-nouți.
Numai că mortul „a început să vină” în fiecare noapte și să reproșeze în lăcomie. A trebuit să aștept moartea unei alte persoane pentru a-i încălța pantofii de mărimea 45.
Un prieten mi-a spus despre amărăciunea sa, cum a fost ofensat de bunica la un moment dat. El, un copil de șapte ani, a venit să o viziteze în vacanța de primăvară și a cerut să-i deschidă un gem de mere. Aceasta nu dorea să-i deschidă gemul nici într-un caz. Bunica îl păstra pentru ștrudelul cu mere pentru sărbătoare sfânta Treime. Băiatul a încercat mai întâi să o convingă, apoi a izbucnit în plâns și a plecat acasă pe șinele de tren, și bine că locuia într-un sat vecin. Bunica nu a ajuns până la sărbătoare sfânta Treime, a murit cu două săptămâni mai repede, iar unul dintre vecini a furat borcanul cu dulceață pe furiș, luând undițe și un butoi pentru sărarea castraveților.
O mătușă de a mea are în șifonieră o fustă roșie în carouri, pe care o păstrează pentru moarte. – Îți place de ea? – Foarte. – Atunci poartă această fustă. – Va veni timpul. Cu fervoarea mea obișnuită, încerc să dovedesc că este imposibil să obții plăcere de la o fustă, atunci când o îmbraci pentru ultimul drum, la cimitir, dar să te îmbraci pentru a merge după pâine este cu totul altceva. Ea zâmbește înțelegător și spune că nu a mirosit încă viața.
Părinții mei refuză să meargă la sanatoriu de câțiva ani. Sunt bolnavi, beau litri de Nurofen, dar nu pot urma un tratament și nu fac băi cu radon. Tata explică acest lucru prin faptul că țara este în război și îi este rușine să se ocupe de sănătatea lui, atunci când oamenii mor în est.
O prietenă de a mea își amintește uneori mult iubita conservă de șprote. Mama a procurat-o la un preț mega atractiv și a ascuns-o pentru zilele de sărbătoare fără să se uite la data de expirare. Și când a venit timpul „X”, iar pe farfurie era deja pâine rumenită, unsă cu maioneză, felii de castravete murat și crenguțe de mărar proaspăt, șprotele, s-au dovedit a fi stricate.
Sindromul de viață amânată este foarte convenabil. Poți să-l înfășori ca pe un cocon și să-ți justifici temerile și lenea. Refuzul de a acționa și de a lua decizii. Copiii vor crește, vara va veni, vineri seara, de Paști… Mai bine de luni, 1 septembrie, după sărbătoare sau când se va termina războiul.
Așteptăm seara de dimineață. Seara – o nouă dimineață. Lăsăm pentru mai apoi fețe de masă elegante, cuvinte elegante, gânduri și vise. Cel mai bun loc de muncă și cea mai bună bucățică.
Așteptăm o oportunitate, un moment potrivit, prima zi lunară. Amânăm tinerețea pentru bătrânețe, uitând că viața este ceva care se întâmplă exclusiv acum.